It’s OK to Be Gay, sau Curajul de a fi eu însumi!

De fiecare dată, gătindu-mă a face un următor coming out (numai dacă faptul nu se întâmplă pe neaşteptate), de obicei elaborez toate combinaţiile complicate posibile şi examinez câteva variante de evoluţie a evenimentelor. Învârtesc în gânduri scenarii întregi referitor la faptul cum mărturisirea mea poate derula, aleg cuvintele potrivite, îmi pun mie însumi întrebări, de parc-ar face-o o persoană înaintea căreia eu îmi deschid sufletul şi tot eu răspund la ele. Aceste exerciţii sunt foarte eficiente la început, stimulează încrederea de sine, ajută să ajungi la o anumită coacere.

Dar m-am copt eu greu – 21 de ani, ca şi ruşii, greu am înhămat caii, dar repede m-am pornit. Tot ar fi putut fi altfel, dacă oamenii mei apropiaţi nu ar fi ascuns suspecţiile lor referitor la orientarea mea sexuală şi m-ar fi întrebat direct pe parcursul acestor ani îndelungaţi dacă nu sunt gay. Părerile altora nu m-ar fi interesat nici pe departe, prin urmare, ceea ce actualmente se discută în societatea occidentală ca „hărţuire” sau „bullying”, eu le-am răbdat cu stoicism la şcoala medie şi liceu, neiniţiind cu succes familia în detaliile respective. Însă în cazul de faţă nu e vorba despre asta.


Eu sunt pe deplin de acord cu ideea că pentru a face coming out-ul e nevoie de o coacere din punct de vedere moral, mai ales într-o aşa societate, cum e a noastră, cu şabloane de gândire colectivă şi refuzul absolut de a accepta fiecare om cu toate particularităţile sale individuale fără a fi ostracizat în baza unei trăsături sau criteriu în cazul când el nu se înscrie într-o matrice socială obişnuită. Fiecare din noi poate avea motivele sale a-şi face coming out-ul pentru familie, prieteni, colegi de serviciu, pentru toţi şi fiecare în parte sau a continua să rămână în ascuns.

Niciodată n-am simţit o necesitate deosebită să mă destăinui mamei, surorii sau fratelui că-mi plac bărbaţii şi doar ei. După natura mea, sunt un introvert şi chiar dacă mi-au apărut dorinţe de a împărtăşi emoţiile şi trăirile cu cineva, eu repede le înăbuşeam: eu n-am avut prieteni apropiaţi. De asemenea, n-am fost tachinat cu întrebări referitor la fete, prima dragoste şi experienţe sexuale – nu mă propteau la perete cu întrebări pe care nu aş fi putut să le evit. Eu mă simţeam destul de relaxat şi mă bucuram de faptul că nu trebuie să spun minciuni şi să inventez anumite istorii. Am fost un copil de casă şi mult timp am avut convingerea că sunt unicul gay în oraşul meu Bălți. Înghiţeam avid orice informaţie despre oamenii asemeni mie de la televizor, radio, din ziare (despre Internet în acele timpuri nici nu era vorba).

În acel moment când am fost nevoit pentru prima oară să spun o minciună cu scopul justificării că nu voi rămâne să dorm acasă, am înţeles că urmează să fac ceva cu viața mea. Aş putea ceva să nu spun până la capăt din cauza introvertităţii mele pronunţate, însă eu detest să înşel oamenii apropiaţi sufletului meu şi să duc astfel o viaţă dublă. La coming out mereu m-am gândit în toţi anii cât am fost adolescent, dar nu m-am putut decide s-o fac, fiindcă mă temeam de posibila reacţie a familiei mele. Cea mai simplă ieşire din această situaţie s-a dovedit a fi plecarea în alt oraş, mai bine zis, am mers să fac studii la una din universităţile din Chişinău. Acest fapt m-a ajutat, dar nu pentru mult timp.

Niciodată n-am avut probleme cu acceptarea propriei sexualităţi ca atare. Câteodată chiar am impresia că m-am născut deja cu închipuirea clară referitor la faptul că în orientarea mea sexuală nu e nimic condamnabil, la fel şi nimic prea deosebit. Mare treabă, băiatului îi plac băieţii, ei şi ce?... Însă majoritatea oamenilor care mă înconjurau îşi aveau propriile viziuni despre “normalitate” şi moralitate, transmise din generaţie în generaţie, care pe mine, pe măsura ce mă maturizam, mă determinau să mă închid în sine şi să ridic un zid al înstrăinării de oamenii apropiaţi, nelăsându-i să se apropie de mine mai mult decât în anumite limite.

Iată aşa am trăit până în momentul când am plecat printr-un program de schimburi studenţeşti în SUA pentru zece luni, care au şi schimbat definitiv viziunea mea referitor la varietăţile sexualităţii umane, ale culturii, ale valorilor individuale şi coming out-ului, desigur. Anume acolo eu am făcut două mărturisiri adevărate, conştiente, care mi-au permis să recurg la primul pas pe calea eliberării mele de povara minciunii. Eu am urmat sfatul înţelept al lui A.P. Cehov şi am început să storc din mine cu câte o picătură robul... deşi ultimul totuşi mai parazitează în mine, însă zilele lui, ale celui care-mi otrăveşte viaţa, sunt deja numărate.

Primul coming out eu l-am făcut celei mai bune prietene ale mele prin intermediul poştei electronice, trimiţându-i trei poze, făcute cu web-camera. În ele eu ţineam foi de formatul A4 cu inscripţia „EU sunt GAY”. După cum deseori se întâmplă, această mărturisire a fost făcută într-o pornire mânioasă în calitate de argument de felul: „Ah! Aşa?!... Atunci primeşte!”. La o reacţie atât de virulentă eu nicidecum nu m-am aşteptat... Se vedea că Valeria a trăit acest moment cu mult mai dramatic ca mine, însă totul a trecut, la urma urmei. Până la momentul actual am rămas a fi în relaţii excelente.

Aflându-mă timp de şase luni într-o familie adoptivă, formată din o mamă singuratică şi fiica ei de treisprezece ani, eu am hotărât să arunc de pe mine povara tăcerii, cu atât mai mult că faţă de ambele nutream un sentiment de profund respect. Mama mea adoptivă în tot acest timp deseori îmi dădea să înţeleg că, având o verişoară lesbiană, e unul dintre cei mai toleranţi oameni. Însă eu nu voiam ca acceptarea mea în calitate de gay să preceadă aprecierii mele ca personalitate, de aceea eu am amânat de la bun început coming out-ul. Apropo, diferenţa dintre cele două coming out-uri a fost doar de trei zile. Ca şi prima dată, iarăşi nu mi-a ajuns curaj s-o fac personal, de aceea într-o dimineaţă devreme de sâmbătă am lăsat pe măsuţă în antreu o scrisorică şi două bilete la un show muzical, organizat de asociaţia de tineret LGBT din localitate, care strângea astfel fonduri pentru continuarea activităţii centrului respectiv la care participam şi eu. Astfel am fugit prin uşa din spate la repetiţia generală la teatru. În tot timpul prezentării eu căutam cu privirea în sală la spectatori să văd feţele cunoscute, dar aşa şi n-am văzut pe nimeni. Acasă m-am întors foarte târziu, am intrat pe aceeaşi uşă din spate şi într-o stare nervoasă m-am şi culcat să dorm. Dimineaţa îmi era frică să ies la dejun, evitând orice posibilitate de a o întâlni pe Susan. „Bună dimineaţa!” ei la bucătărie m-a zăpăcit considerabil, fiindcă nicidecum nu puteam înţelege după expresia feţei ei a fost totuşi la teatru în seara trecută sau nu. Terminând de prăjit ultima clătită, ea a pus-o pe farfurie şi mi-a întins-o. Eu am aşteptat orice, numai nu să văd pe ea literele GP, lipite din aluat. După cum mi-a şi explicat imediat Susan, ele erau abrevierea îmbinării de cuvinte GAY PRIDE.

După această întâmplare eu am înţeles că nu am altă ieşire decât să continuu în aceeaşi manieră. Acasă eu m-am întors cu o mare dorinţă să-mi deschid inima surorii şi mamei mele. Voiam să fiu cinstit până la capăt şi, mai întâi de toate, cu mine însumi. Manifestarea unui adevărat respect faţă de o persoană nu înseamnă a-i spune ei doar „adevăruri” comode, pe care ar vrea ea să le audă, ci mai degrabă constă într-un dialog sincer, fie el chiar şi dureros, însă anume acest dialog va genera în ultimă instanţă un nou nivel în relaţia de prietenie.

A douăzeci şi doua zi de naştere eu am întâlnit-o fiind înţeles şi susţinut de sora mea şi pregătindu-mă de o discuţie sinceră cu mama. Eu eram gata la orice reacţie, chiar şi cea mai negativă. Mamei i-a trebuit un an pentru a parcurge calea de la starea de şoc şi deplina nedorinţă a discuta chestiunea în cauză până la întâlnirile cu alţi părinţi, organizate de Centrul de Informaţii „GENDERDOC-M” şi acceptarea definitivă a stării de lucruri. Unicul moment cu care ea nu se poate împăca nicidecum îl constituie dorinţa mea activă de a apăra şi a lupta pentru drepturile mele: îşi face griji pentru siguranţa şi securitatea mea. Doar în ţara noastră activitatea de apărare a drepturilor omului se face cu risc pentru viaţa şi sănătatea celor care participă la ea. Şi cum aş putea eu să-i explic mamei că dacă nu mă apuc de asta, atunci nimeni n-o va face în locul meu?

Conform convingerii mele sigure, fiecare coming out are în acest sens un rol foarte important. De aceea am şi făcut un coming out în faţa colegilor de torent şi a profesorilor, fiind un student-absolvent. Exact un an în urmă eu mi-am pus întrebarea: considerându-mă unul dintre cei mai buni studenţi la facultate (pe mine mai că nu mă duc pe mâini), se va schimba atitudinea decanului, profesorilor şi colegilor mei faţă de mine, când vor afla un detaliu specific neesenţial despre mine ca om? Eu în prealabil am cântărit toate riscurile, la care pot fi supus, inclusiv până la exmatricularea din universitate. Însă la acel moment mă săturasem atât de mult de făţărnicie, care şi aşa persistă în toate sferele vieţii societăţii noastre neglijente şi necioplite, încât am şi hotărât că dacă nu pot schimba o lume întreagă, atunci voi încerca măcar să fac asta cu câţiva oameni, spre exemplu cu colegii mei de facultate.


Tocmai în acel moment critic, colegele mele de grupă mi-au arătat o deosebită susţinere, unele din ele însă, e vorba de cele din grupa paralelă, iniţial au încetat a se mai saluta cu mine, dar mai apoi totuşi am revenit la o comunicare normală cu ele, trecând cu bine de starea de şoc şi audiind o lecţie de iluminare ţinută de decanul nostru referitor la faptul că IT’S OK TO BE GAY. Şi, desigur, eu am ridicat diploma de studii superioare cu cea mai înaltă medie din torentul meu la facultate. Continui astfel să merg mai departe, dar deja folosind propriul coming out ca pe un instrument de învăţare. Câte coming out-uri din acestea mai urmează să aibă loc! Probabil eu în mod ireversibil mă maturizez.

Artiom