De fiecare dată, gătindu-mă a face un următor coming out (numai dacă faptul nu se întâmplă pe neaşteptate), de obicei elaborez toate combinaţiile complicate posibile şi examinez câteva variante de evoluţie a evenimentelor. Învârtesc în gânduri scenarii întregi referitor la faptul cum mărturisirea mea poate derula, aleg cuvintele potrivite, îmi pun mie însumi întrebări, de parc-ar face-o o persoană înaintea căreia eu îmi deschid sufletul şi tot eu răspund la ele. Aceste exerciţii sunt foarte eficiente la început, stimulează încrederea de sine, ajută să ajungi la o anumită coacere.
Dar m-am copt eu greu – 21 de ani, ca şi ruşii, greu am înhămat caii, dar repede m-am pornit. Tot ar fi putut fi altfel, dacă oamenii mei apropiaţi nu ar fi ascuns suspecţiile lor referitor la orientarea mea sexuală şi m-ar fi întrebat direct pe parcursul acestor ani îndelungaţi dacă nu sunt gay. Părerile altora nu m-ar fi interesat nici pe departe, prin urmare, ceea ce actualmente se discută în societatea occidentală ca „hărţuire” sau „bullying”, eu le-am răbdat cu stoicism la şcoala medie şi liceu, neiniţiind cu succes familia în detaliile respective. Însă în cazul de faţă nu e vorba despre asta.