"Ты взяла меня, так сильно и тонко, моя Амазонка..." - Моей Амазонке посвящается
("M-ai luat atât cu atâta putere și atât de delicat, Amazoana mea..." - I se dedică Amazoanei mele)
În rândurile care se aștern înaintea ta, stimate cititor, îţi voi relata despre una din numeroasele istorii despre acceptarea de sine, e vorba chiar de povestea mea. Crede-mă pe cuvânt, din experiență afirm că e important pentru oricare dintre noi cine n-am fi şi ce n-am face. „Pur şi simplu, să fii tu însuţi” uneori e prea groaznic şi ireversibil, de aceea unii fug de sine înşişi, fug cu lepădare de sine, uneori chiar foarte siguri de ceea ce fac, alteori din ultimile puteri. În cazul fiecăruia procesul are loc în mod diferit, dar ceea ce-i mai trist e că în unele cazuri pentru asta se consumă o viaţă întreagă.
Viaţa mea a început, ca şi în cazul altora, graţie unui coctail conţinând un amestec din dragoste, întâmplare, scumpii și dragii mei părinţi, mama şi tatăl, nunta lor, natura omului, evoluţia, tot ce există, etc. – nu mă voi adânci în detalii. Mulţi dintre părinţi (şi ai mei nu constituie o excepţie), chiar când încă copilul n-a reuşit să se nască, au aşteptări excepţionale în legătură cu dânsul.
În rândurile care se aștern înaintea ta, stimate cititor, îţi voi relata despre una din numeroasele istorii despre acceptarea de sine, e vorba chiar de povestea mea. Crede-mă pe cuvânt, din experiență afirm că e important pentru oricare dintre noi cine n-am fi şi ce n-am face. „Pur şi simplu, să fii tu însuţi” uneori e prea groaznic şi ireversibil, de aceea unii fug de sine înşişi, fug cu lepădare de sine, uneori chiar foarte siguri de ceea ce fac, alteori din ultimile puteri. În cazul fiecăruia procesul are loc în mod diferit, dar ceea ce-i mai trist e că în unele cazuri pentru asta se consumă o viaţă întreagă.
Viaţa mea a început, ca şi în cazul altora, graţie unui coctail conţinând un amestec din dragoste, întâmplare, scumpii și dragii mei părinţi, mama şi tatăl, nunta lor, natura omului, evoluţia, tot ce există, etc. – nu mă voi adânci în detalii. Mulţi dintre părinţi (şi ai mei nu constituie o excepţie), chiar când încă copilul n-a reuşit să se nască, au aşteptări excepţionale în legătură cu dânsul.
Primul lucru e sexul viitorului copil, ei spun, spre exemplu, „voi avea neapărat un fiu şi eu îl voi numi aşa...” sau „eu voi avea fiică și noi vom fi cu ea prietene, nu aşa cum a fost în cazul mamei mele”, etc. Deja nu mai vorbesc despre aşteptările legate de faptul cine va deveni fiul meu, fiica mea, ce valori vor avea ei, cu ce se vor ocupa, ce profesie vor îmbrăţişa și alte momente, și toate astea din cele mai bune intenţii, desigur...
Nu, să nu credeţi, aici nu-i nici pic de învinuire sau ceva de felul ăsta, toţi noi ne naştem în familii, în care, cel puţin, există două viziuni asupra vieţii cu sistemul lor de valori format în timp şi generaţii, şi, de regulă el, acest sistem, este mai mult sau mai puţin (în dependenţă de om) schimbat, însă moştenit totuşi cu succes de la generațiile precedente. Din tot ce-i bine şi important şi frumos există totuşi o bună parte de stereotipuri și convingeri, anumite atitudini preconcepute şi alte informaţii deja „în stare gata”.
După cum am şi menţionat, părinții mei cu fac o excepţie în acest sens, ei cu întreaga noastră familie aşteptau un băiat, au cumpărat-legat-pregătit toate de culoare albastră-azurie, după cum şi se cuvine pentru un băiat la noi în societate, însă, s-a născut o fetiţă. Şi încă un argument în favoarea faptului că nu trebuie să aştepţi nimic de la nimeni, nici de la sine şi nici de la situaţie. Lasă să meargă tot cu mersul său, cu rândul său...
Timpul trecea, eu creşteam și mă dezvoltam în măsura posibilităţilor existente, continuând aceeaşi linie a neamului meu. Totuşi în loc de jocul cu păpuşile, cu fetele, preferam compania băieţilor, fotbalul de curte, bicicletele, scheibordul, căţărarea pe copaci, spotrul, dansurile, desenul – totul ca de obicei, în două cuvinte – copilărie fericită. Absolut fără nici un fel de accent la faptul de ce sex e prietenul meu şi fără nici un fel de necesitate de a mă identifica cumva conform caracteristicilor de gen.
Ceea ce-i mai interesant s-a început atunci când s-a încheiat perioada de copilărie, nu ştiu cum alţii, dar pentru mine e vorba de acel timp când începe maturizarea sexuală cu toate metamorfozele ei hormonale, când băieţii încep a scoate sunete bizare şi tot mai mult vocea lor sunând a bas, iar la fete încep să apară sânii. Voi menţiona că în cazul meu simptomele au decurs mai puţin vizibil, fiindcă, ca şi altădată, eram foarte prinsă, pe lângă lecţiile de la şcoală, cu antrenamente, competiţii, etc.
Atitudinea faţă de fete s-a schimbat însă, într-un anumit moment am înţeles că şi cu ele poate fi interesant. Cât mă ţin minte, mereu arătam destul de băieţeşte şi se mai întâmplau cazuri când, domnişoare tinere mă confundau cu un băiat, încercând astfel să cocheteze cu mine, faptul mă sinchisea şi mă făcea să roşesc. Voi recunoaşte, îmi plăcea asta. Deşi aveam sentimente contradictorii, care mă copleşeau şi parcă-mi „fugea pământul de sub picioare”.
Îmi amintesc cum pân în ultima instanţă nu voiam să-mi recunosc mie însămi că îmi place pân-la nebunie o fată din clasele mari, cum în mod disperat căutam un motiv în plus s-o văd măcar pentru puţin timp măcar fugitiv, inventam motive pentru a merge în acea aripă a blocului de şcoală unde avea ea lecții, explicându-mi asta prin faptul că aş vrea foarte mult să mă prietenesc cu ea. Anume în întâlnirile pe scări, în torentul viu de adolescenţi, odată privirile noastre s-au intersectat, pupilele ei s-au dilatat și fața i s-a îmbujorat, pe mine nu m-am văzut, dar țin minte clar că m-a ameţit capul. Au fost şi alte tipe, reprezentante ale aceluiași sex, dar foarte diferite care reușeau să trezească în mine „instinctul de vânător” și cât de greu îmi era să mă aflu în apropierea lor din cauza sentimentelor stranii, neînţelese pentru mine, care mă inundau și cât de mult totuşi îmi doream să fiu alături de ele. Timpul se scurgea, obiectele admirației mele se rânduiau unul după altul, rar se întâmpla când îndrăzneam să intru în vorbă cu vreo domnişoară, toate sentimentele care mă încercau fierbeau în mine undeva adânc și nu numai că n-aş fi putut să spun cuiva despre ceea ce se face în interiorul meu, ci și mie însămi nu puteam să-mi recunosc adevărul, cumva nu-mi reuşea şi gata.
Există o mulţime de modalităţi pentru „a fugi de tine însuţi”, a tăinui de tine însuţi propriile gânduri. Eu am încercat câteva dintre ele. De ce se întâmplă aşa ceva? Noi toţi suntem oameni foarte diferiţi, cred că motive există o sumedenie. Cu siguranţă, fiecare le are pe ale sale, însă pe toţi îi uneşte ca un fir roșu o singură cauză – frica. A-ţi recunoaşte uneori anumite lucruri e straşnic. Cum mai apoi să trăieşti cu asta? O responsabilitate aşa mare se năvăleşte asupra ta!!! Cum s-ar putea să-ţi recunoşti ţie însuţi că nu eşti atât de magnific, ideal, bun, etc., când în tine iată ce-i. Cum să coexişti cu această calitate, cum urmează să procedezi, cu atât mai mult când în jur poţi auzi că asta-i ceva oribil, „în nici un fel de măsuri”, o perversitate ruşinoasă, un păcat de moarte, pedeapsă în sine, boală. Fără să vrei, devii un marginal.
După cum am şi spus, am încercat mai multe modalităţi de a fugi de mine însumi: mijloace care influenţează conştiința – droguri și preparate medicamentoase, alcoolul. Părinţilor mei, dragilor și scumpilor mei părinţi, în această perioadă, cred eu, le-a fost cu mult mai dificil, decât mie însămi. Religia – sectele, post şi rugăciuni, alungarea dracilor, autoflagelarea și autoumilirea, aprofundarea într-o anumită activitate, lucrul până la istovirea totală, tentative de suicid – toate s-au rânduit în vieţile noastre.
Perioada de recunoaştere, care s-a întins pe parcursul unor ani buni, doar cu unele sclipiri de sentimente care urmau a fi imediat inhibate în interior și evitate cu orice preț... acum amintirile acestor clipe îmi provoacă zâmbet, a fost mult prea deloc simplă.
Spre sfârşitul aflării mele în şcoală a apărut o persoană căreia îi sunt foarte recunoscătoare, ea m-a ajutat să văd și să recunosc în sine ceea ce eu cu atâta stăruinţă încercam să ascund de mine însumi, în primul rând. Dânsa a început a manifesta interes față de mine, și nu e vorba de un interes care poate fi urmărit în cazul unei profesoare către un elev preferat. Vedeam clar asta în modul cum mă privea, în reacţiile sale, în acțiunile ei și chiar în cuvinte, căci i s-au rupt de pe buze odată câteva fraze cu sens adânc. Cu siguranță că ea vedea în mine această luptă internă și pe lângă simpatia şi atracţia pe care o simţea față de persoana mea (pe care le observam nu numai eu, ci și colegii mei de clasă), dânsa mai și căuta modalități de a vorbi cu mine fără martori, mă lăs să fac ordine în cabinetul ei după lecții, mă chema la lecţii suplimentare individuale la disciplina pe care o preda și cum mai doream eu să rămân, însă această frică, frică de neînvins... niciodată n-am mai rămas, fugeam, inventam pretexte pentru a pleca, tot ce doriți, şi plecam.
Într-o bună zi totuşi mi-am recunoscut mie însămi că dânsa îmi place foarte mult, dar nimic mai mult, nu mi-a ajuns curaj nici măcar să discut cu ea între patru ochi.
Mai apoi, a apărut o domnişoară care s-a dovedit a fi mai curajoasă decât mine. Ea şi a pus „punctul pe „i”, a fost totodată și minunat şi oribil. Un an de zile, pur şi simplu, am comunicat, în viaţă n-am avut un om mai apropiat, eu o adoram, o admiram, îi era bine cu mine. Totul era foarte simplu şi minunat în afară de momentele când ea întâmplător sau intenţionat se atingea de mine, eram gată să intru în pământ de ruşine numai să nu roşesc din nou, să nu mă bâlbâi, căci erau nişte reacţii necontrolate care puteau distruge totul la naiba, o puteau speria, îi puteau provoca repulsie! Eram foarte prietenoase, petreceam mult timp împreună, mai exact spus, erau foarte rare momentele când nu eram împreună. Eu îi spuneam că n-am secrete de ea, în afară de unul pe care nu i-l pot spune, fiindcă aşa va fi mai bine pentru toți, însă ea a și hotărât cu orice preț să-l afle şi odată chiar m-a adus până la lacrimi, învinuindu-mă de lipsă de încredere.
Noi rămâneam una la alta să înnoptăm. Dormeam în paturi diferite. Odată dânsa a hotărânt să se culce la podea împreună cu mine, deja nu mai țin minte ce a servit ca pretext, patul incomod, un vis urât... Eu am cuprins-o, mai că ieşindu-mi din minți de fericire, aşa am dormit împreună până dimineaţă. Noaptea următoare, ea, fără vreo preîntâmpinare, s-a furişat sub plapuma mea, mai apoi s-a întors la mine și a început a mă săruta... tot săruta, eu am început s-o sărut la fel...
Când a început a răsări soarele, i-am recunoscut c-o iubesc și nu numai ca pe o prietenă și că ăsta a fost „marele meu secret”, ea a râs. Noi am mai fost împreună încă doi ani, deja nu pur și simplu ca simple prietene. Ne cunoşteam tot mai mult, deveneam tot mai apropiate. Mai apoi, dânsa a dorit să cunoască și alți oameni...
Iar eu a trebuit s-o uit și, de asemenea, să cunosc pe alții, mulți, diferiți, să mă cunosc pe mine prin acești oameni și să-mi accept calităţile mele bune şi rele, să învăț a trăi în această lume în pace cu sine însămi, să învăţ să mă ascund pe mine de alţii și să mă deschid în faţa cuiva. Să mă recunosc pe mine însămi... aşa precum sunt.
Parcă voiam să le vorbesc părinţilor despre orientarea mea sexuală, dar totuşi mă gândeam că cel mai bine în cazul meu ar fi să plec din oraş undeva mai departe, pentru a trăi cum doresc eu, pentru a nu-i întrista cu faptul că nu-s aşa cum sunt mulţi alţi copii ai părinţilor lor. Odată am auzit de la tata o frază de tipul: „am şi fiu, şi fiică într-un singur om” şi că asta-i place. Mereu am avut senzaţia că ei își dau seama ce se întâmplă cu mine, că dânşii cunosc despre homosexualitatea mea, dar să discutăm deschis despre asta nicidecum nu ne reuşea. Chiar nu demult eu m-am destăinuit mamei, reacția ei a fost chiar mai bună decât mă aşteptam, ea mi-a zis că mereu a ştiut despre asta şi că preţuiește foarte mult faptul că, în sfârşit, eu însămi i-am vorbit despre asta. Iar tatăl mi-a zis că mă iubește aşa cum sunt, sora deja cunoştea asta de mai mult timp. Oamenii mei dragi şi apropiaţi m-au înţeles și m-au acceptat, asta-i foarte important.
Nu, să nu credeţi, aici nu-i nici pic de învinuire sau ceva de felul ăsta, toţi noi ne naştem în familii, în care, cel puţin, există două viziuni asupra vieţii cu sistemul lor de valori format în timp şi generaţii, şi, de regulă el, acest sistem, este mai mult sau mai puţin (în dependenţă de om) schimbat, însă moştenit totuşi cu succes de la generațiile precedente. Din tot ce-i bine şi important şi frumos există totuşi o bună parte de stereotipuri și convingeri, anumite atitudini preconcepute şi alte informaţii deja „în stare gata”.
După cum am şi menţionat, părinții mei cu fac o excepţie în acest sens, ei cu întreaga noastră familie aşteptau un băiat, au cumpărat-legat-pregătit toate de culoare albastră-azurie, după cum şi se cuvine pentru un băiat la noi în societate, însă, s-a născut o fetiţă. Şi încă un argument în favoarea faptului că nu trebuie să aştepţi nimic de la nimeni, nici de la sine şi nici de la situaţie. Lasă să meargă tot cu mersul său, cu rândul său...
Timpul trecea, eu creşteam și mă dezvoltam în măsura posibilităţilor existente, continuând aceeaşi linie a neamului meu. Totuşi în loc de jocul cu păpuşile, cu fetele, preferam compania băieţilor, fotbalul de curte, bicicletele, scheibordul, căţărarea pe copaci, spotrul, dansurile, desenul – totul ca de obicei, în două cuvinte – copilărie fericită. Absolut fără nici un fel de accent la faptul de ce sex e prietenul meu şi fără nici un fel de necesitate de a mă identifica cumva conform caracteristicilor de gen.
Ceea ce-i mai interesant s-a început atunci când s-a încheiat perioada de copilărie, nu ştiu cum alţii, dar pentru mine e vorba de acel timp când începe maturizarea sexuală cu toate metamorfozele ei hormonale, când băieţii încep a scoate sunete bizare şi tot mai mult vocea lor sunând a bas, iar la fete încep să apară sânii. Voi menţiona că în cazul meu simptomele au decurs mai puţin vizibil, fiindcă, ca şi altădată, eram foarte prinsă, pe lângă lecţiile de la şcoală, cu antrenamente, competiţii, etc.
Atitudinea faţă de fete s-a schimbat însă, într-un anumit moment am înţeles că şi cu ele poate fi interesant. Cât mă ţin minte, mereu arătam destul de băieţeşte şi se mai întâmplau cazuri când, domnişoare tinere mă confundau cu un băiat, încercând astfel să cocheteze cu mine, faptul mă sinchisea şi mă făcea să roşesc. Voi recunoaşte, îmi plăcea asta. Deşi aveam sentimente contradictorii, care mă copleşeau şi parcă-mi „fugea pământul de sub picioare”.
Îmi amintesc cum pân în ultima instanţă nu voiam să-mi recunosc mie însămi că îmi place pân-la nebunie o fată din clasele mari, cum în mod disperat căutam un motiv în plus s-o văd măcar pentru puţin timp măcar fugitiv, inventam motive pentru a merge în acea aripă a blocului de şcoală unde avea ea lecții, explicându-mi asta prin faptul că aş vrea foarte mult să mă prietenesc cu ea. Anume în întâlnirile pe scări, în torentul viu de adolescenţi, odată privirile noastre s-au intersectat, pupilele ei s-au dilatat și fața i s-a îmbujorat, pe mine nu m-am văzut, dar țin minte clar că m-a ameţit capul. Au fost şi alte tipe, reprezentante ale aceluiași sex, dar foarte diferite care reușeau să trezească în mine „instinctul de vânător” și cât de greu îmi era să mă aflu în apropierea lor din cauza sentimentelor stranii, neînţelese pentru mine, care mă inundau și cât de mult totuşi îmi doream să fiu alături de ele. Timpul se scurgea, obiectele admirației mele se rânduiau unul după altul, rar se întâmpla când îndrăzneam să intru în vorbă cu vreo domnişoară, toate sentimentele care mă încercau fierbeau în mine undeva adânc și nu numai că n-aş fi putut să spun cuiva despre ceea ce se face în interiorul meu, ci și mie însămi nu puteam să-mi recunosc adevărul, cumva nu-mi reuşea şi gata.
Există o mulţime de modalităţi pentru „a fugi de tine însuţi”, a tăinui de tine însuţi propriile gânduri. Eu am încercat câteva dintre ele. De ce se întâmplă aşa ceva? Noi toţi suntem oameni foarte diferiţi, cred că motive există o sumedenie. Cu siguranţă, fiecare le are pe ale sale, însă pe toţi îi uneşte ca un fir roșu o singură cauză – frica. A-ţi recunoaşte uneori anumite lucruri e straşnic. Cum mai apoi să trăieşti cu asta? O responsabilitate aşa mare se năvăleşte asupra ta!!! Cum s-ar putea să-ţi recunoşti ţie însuţi că nu eşti atât de magnific, ideal, bun, etc., când în tine iată ce-i. Cum să coexişti cu această calitate, cum urmează să procedezi, cu atât mai mult când în jur poţi auzi că asta-i ceva oribil, „în nici un fel de măsuri”, o perversitate ruşinoasă, un păcat de moarte, pedeapsă în sine, boală. Fără să vrei, devii un marginal.
După cum am şi spus, am încercat mai multe modalităţi de a fugi de mine însumi: mijloace care influenţează conştiința – droguri și preparate medicamentoase, alcoolul. Părinţilor mei, dragilor și scumpilor mei părinţi, în această perioadă, cred eu, le-a fost cu mult mai dificil, decât mie însămi. Religia – sectele, post şi rugăciuni, alungarea dracilor, autoflagelarea și autoumilirea, aprofundarea într-o anumită activitate, lucrul până la istovirea totală, tentative de suicid – toate s-au rânduit în vieţile noastre.
Perioada de recunoaştere, care s-a întins pe parcursul unor ani buni, doar cu unele sclipiri de sentimente care urmau a fi imediat inhibate în interior și evitate cu orice preț... acum amintirile acestor clipe îmi provoacă zâmbet, a fost mult prea deloc simplă.
Spre sfârşitul aflării mele în şcoală a apărut o persoană căreia îi sunt foarte recunoscătoare, ea m-a ajutat să văd și să recunosc în sine ceea ce eu cu atâta stăruinţă încercam să ascund de mine însumi, în primul rând. Dânsa a început a manifesta interes față de mine, și nu e vorba de un interes care poate fi urmărit în cazul unei profesoare către un elev preferat. Vedeam clar asta în modul cum mă privea, în reacţiile sale, în acțiunile ei și chiar în cuvinte, căci i s-au rupt de pe buze odată câteva fraze cu sens adânc. Cu siguranță că ea vedea în mine această luptă internă și pe lângă simpatia şi atracţia pe care o simţea față de persoana mea (pe care le observam nu numai eu, ci și colegii mei de clasă), dânsa mai și căuta modalități de a vorbi cu mine fără martori, mă lăs să fac ordine în cabinetul ei după lecții, mă chema la lecţii suplimentare individuale la disciplina pe care o preda și cum mai doream eu să rămân, însă această frică, frică de neînvins... niciodată n-am mai rămas, fugeam, inventam pretexte pentru a pleca, tot ce doriți, şi plecam.
Într-o bună zi totuşi mi-am recunoscut mie însămi că dânsa îmi place foarte mult, dar nimic mai mult, nu mi-a ajuns curaj nici măcar să discut cu ea între patru ochi.
Mai apoi, a apărut o domnişoară care s-a dovedit a fi mai curajoasă decât mine. Ea şi a pus „punctul pe „i”, a fost totodată și minunat şi oribil. Un an de zile, pur şi simplu, am comunicat, în viaţă n-am avut un om mai apropiat, eu o adoram, o admiram, îi era bine cu mine. Totul era foarte simplu şi minunat în afară de momentele când ea întâmplător sau intenţionat se atingea de mine, eram gată să intru în pământ de ruşine numai să nu roşesc din nou, să nu mă bâlbâi, căci erau nişte reacţii necontrolate care puteau distruge totul la naiba, o puteau speria, îi puteau provoca repulsie! Eram foarte prietenoase, petreceam mult timp împreună, mai exact spus, erau foarte rare momentele când nu eram împreună. Eu îi spuneam că n-am secrete de ea, în afară de unul pe care nu i-l pot spune, fiindcă aşa va fi mai bine pentru toți, însă ea a și hotărât cu orice preț să-l afle şi odată chiar m-a adus până la lacrimi, învinuindu-mă de lipsă de încredere.
Noi rămâneam una la alta să înnoptăm. Dormeam în paturi diferite. Odată dânsa a hotărânt să se culce la podea împreună cu mine, deja nu mai țin minte ce a servit ca pretext, patul incomod, un vis urât... Eu am cuprins-o, mai că ieşindu-mi din minți de fericire, aşa am dormit împreună până dimineaţă. Noaptea următoare, ea, fără vreo preîntâmpinare, s-a furişat sub plapuma mea, mai apoi s-a întors la mine și a început a mă săruta... tot săruta, eu am început s-o sărut la fel...
Când a început a răsări soarele, i-am recunoscut c-o iubesc și nu numai ca pe o prietenă și că ăsta a fost „marele meu secret”, ea a râs. Noi am mai fost împreună încă doi ani, deja nu pur și simplu ca simple prietene. Ne cunoşteam tot mai mult, deveneam tot mai apropiate. Mai apoi, dânsa a dorit să cunoască și alți oameni...
Iar eu a trebuit s-o uit și, de asemenea, să cunosc pe alții, mulți, diferiți, să mă cunosc pe mine prin acești oameni și să-mi accept calităţile mele bune şi rele, să învăț a trăi în această lume în pace cu sine însămi, să învăţ să mă ascund pe mine de alţii și să mă deschid în faţa cuiva. Să mă recunosc pe mine însămi... aşa precum sunt.
Parcă voiam să le vorbesc părinţilor despre orientarea mea sexuală, dar totuşi mă gândeam că cel mai bine în cazul meu ar fi să plec din oraş undeva mai departe, pentru a trăi cum doresc eu, pentru a nu-i întrista cu faptul că nu-s aşa cum sunt mulţi alţi copii ai părinţilor lor. Odată am auzit de la tata o frază de tipul: „am şi fiu, şi fiică într-un singur om” şi că asta-i place. Mereu am avut senzaţia că ei își dau seama ce se întâmplă cu mine, că dânşii cunosc despre homosexualitatea mea, dar să discutăm deschis despre asta nicidecum nu ne reuşea. Chiar nu demult eu m-am destăinuit mamei, reacția ei a fost chiar mai bună decât mă aşteptam, ea mi-a zis că mereu a ştiut despre asta şi că preţuiește foarte mult faptul că, în sfârşit, eu însămi i-am vorbit despre asta. Iar tatăl mi-a zis că mă iubește aşa cum sunt, sora deja cunoştea asta de mai mult timp. Oamenii mei dragi şi apropiaţi m-au înţeles și m-au acceptat, asta-i foarte important.
Acuma sunt fericită, am un om drag alături, ea e minunată, ea e încântătoare, o iubesc, dânsa e jumătatea mea. Ştiu că va citi aceste rânduri, aş vrea să-i exprim întreaga recunoştinţă pentru faptul că există, pentru că mă ajută să mă cunosc şi să mă accept pe mine însumi, pentru că relaţia cu ea reprezintă o experienţă irepetabilă, unică în felul său. Fiecare zi e o nouă zi cu noi evenimente şi oameni, cu noi situaţii prin care trecem împreună, prin care putem afla ceva nou despre cei din jurul nostru și despre noi înşine. Şi dacă nu te-ai lenevi și ai fi atent şi deschis, încercând să înţelegi... cred c-ai avea ce împărtăşi şi altora.
GM
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu